Evaluative connotations of proper names in Russian paremiology

Proverbele şi zicătorile sunt mesaje poetice miniaturale; ca forme de comunicare verbală ele au pătruns însă în limbajul individual obişnuit, fiind utilizate şi în conversaţia curentă. Ele circulă asemănător cuvintelor. Termenul de «cuvinte înaripate», cum le numea rapsodul antichităţii, Homer, cuvinte care zboară din gură în gură, cuvinte care nu sunt atacate de rugina vremii şi care, oricât de vechi, rămân, totuşi, mereu vii şi mereu tinere, nu este doar o metaforă frumoasă. El reflectă tocmai această mare mobilitate în spaţiu şi timp, care îngreunează, sau, de cele mai multe ori, face imposibilă determinarea coordonatelor lor spaţiale şi temporale Create în epoci diferite, ele au făcut, la rândul lor, o epocă; apărute pe variate meridiane, s-au răspândit pretutindeni; izvorâte din deosebite domenii şi tot atât de felurite limbi, ele s-au instalat în vocabularul obişnuit al poporului şi au ajuns, în cea mai mare parte, lexic comun universal.

În orice limbă proverbele şi zicătorile îndeplinesc o funcţie dublă. Pe de o parte, ele fac posibilă comunicarea laconică, simplificată convenţional, a unor gânduri, sentimente şi atitudini complexe. Pe de altă parte, ele evocă spontan o amplă experienţă de viaţă şi de gândire proprie epocii în care s-au ivit. Este ceea ce M. Gaster sesizase demult în cartea sa Literatura populară româna [3, p. 197]: «Muma proverbelor este experienţa şi proverbele, în aplicarea lor zilnică, ne aduc tot la experienţă».

Turnate din aliajul mobil al cuvintelor nepieritoare, unităţile în discuţie sunt asemănătoare unei monede vechi şi nefluctuante pentru schimbul universal de idei. Scriitorul francez Jean Paul Sartre, în romanul său Les mots [9, p. 72], a comparat frazele cu «nişte capcane care prind gânduri şi lucruri vii»; dacă este aşa, atunci proverbele şi zicătorile ar putea fi asemuite cu nişte «colivii de aur pentru păsările măiestre ale înţelepciunii şi simţirii omeneşti» [10, p. 9].

Intrând în circuitul de valori ale creaţiei populare, ele devin un bun comun naţional sau universal. Raportul dintre universal şi naţional, dintre tradiţie şi inovaţie, dintre stabil şi variabil, cu referire la unităţile în discuţie, se află într-o strânsă legătură cu raportul, fundamental dintre caracterul lor stereotip şi cel original. Aceasta deoarece stereotipia lor poate fi de ordin universal (general), tradiţional şi, în majoritatea cazurilor, de ordin invariabil, în timp ce originalitatea poate fi de ordin individual, regional sau chiar naţional şi, în orice caz, de ordin variabil [7, p. 10]. Caracterul lor original, particular, naţional nu trebuie căutat la nivelul stereotipiei, el nefiind, în nici un caz, de natură schematică. Originalitatea trebuie descoperită la nivelul concretizării modelelor universale, cu alte cuvinte – la nivelul «materialului de construcţie». Pentru că – parafrazând o remarcă a cercetătorului rus G.L. Permjakov – nu este indiferent din ce material e construită o locuinţă: din cărămidă, din fier sau sticlă, din bârne de stejar sau din bambus [6, p. 116]. «Proverbele, – scrie M. Gaster, – se aseamănă între dânsele, având toate unul şi acelaşi izvor general – viaţa. Dar, cu toate acestea, se deosebesc, ca toate producţiile populare, prin costumul lor, naţionalitatea lor» [3, p. 197].

Analiza proverbelor şi zicătorilor care conţin în structura lor nume de persoane reprezentative ruseşti arată că anumite nume au căpătat de-a lungul timpului valoarea de etalon naţional-cultural, capabil să conoteze trăsături moral-etice şi de caracter, atitudini, sentimente. Conotaţiile rezultă din a) conţinutul semantic al componentelor; b) din interpretarea figurilor de stil ce mijlocesc apariţia lor; c) din construcţia logică ce desemnează o anumită situaţie sau, mai exact o anumită relaţie între obiecte; d) şi nu în ultimul rând, din contextualizările culturale multiple ale numelor proprii din componenţa lor.

Pentru a surprinde conotaţiile, când relativ transparente, când foarte dificil de modelat sau de surprins printr-o definiţie univocă, vom repartiza mai întâi materialul paremiologic luat оn discuţie în grupuri tematice, pe care le vom considera un gen de «grilă» pentru depistarea conotaţiilor antroponimelor.

« Fetina-i femeie trecută, dar Fedora e plăcută » etc.

Conotaţia «femeia – aspectul ei fizic» rezultă, în exemplul de mai sus, din suprapunerea a două tipuri de informaţie. Pe de o parte, avem o informaţie descriptiv-denotativă: femeia cu numele Gruşa arată bine într-o zi de sărbătoare: este gătită, dichisită, aranjată; într-o zi obişnuită arată însă rău. Pe de altă parte, acestei informaţii i se adaugă informaţia de tip conotativ: Gruşa, în mod obişnuit, arată ca o cloşcă, având un aspect fizic dezordonat, fiind murdară şi zburlită, leneşă (stă şi cloceşte), trezind, din această cauză, o atitudine negativă, de respingere a celor din jur.

Mecanismele lingvistice prin care se realizează expresivitatea acestei cugetări populare sunt destul de complexe. Mai întâi, avem o rimă eufonică aproape perfectă: gruša – kluša . La aceasta se adaugă însă un gen de contrast sau opoziţie la nivelul semnificaţiilor celor două unităţi rituale, însoţit de un echivoc al semnificaţiei primului termen: Gruša e un diminutiv alintător al numelui Agripina , omonim apelativului gruša «pară» – un gen de simbol sau metaforă consacrată a corpului feminine [1, p. 343–344]. Omofonia, totală sau parţială, este, de fapt, unul din procedeele retorice frecvent folosite în paremia populară: Emelja se asociază cu melit ’ «a flecari, a vorbi prostii”; Egor cu gore «năpastă, necaz», tot aşa cum numele biblic Ham ne trimite la epitetul cham «neobrăzat», iar Chovronja – la unul din epitetele ce se dau frecvent scroafelor . După cum remarcă A.A. Bragina, «Ca şi alte animale domestice, scroafa poate avea şi un nume propriu – Chovronja «Numele acesta se statorniceşte într-o poziţie marcată negativ: Chovronja «grăsană, vulgară şi încrezută». Numele provine de la grecescul Fevronja . Ca nume feminin, în legende, are valenţe poetice: Legenda fecioarei Fevronja . Dar, din punct de vedere etimologic, se leagă de «scroafă», iar în cazul limbii ruse curente, având forma populară Chovronja – Chivrea , a căpătat o nuanţă ironică, datorită lui N.V. Gogol, care, în nuvela sa Iarmarocul din Sorocinsk i-a dat sensul de « purcea, scrofiţă, scroafă » uneia din eroinele sale ( Ah, svinja! A kakaja svinja ?) [8, p. 5].

Contextul frazeologic în care apare numele Marija atestă faptul că nu inducţia etimologică a acestui antroponim, de altfel, prea puţin transparent pentru purtătorii limbii ruse, este sursa conotaţiilor sale. Mai curând, descoperim în el un vechi mitologem popular, în care este înscrisă ancestrala legendă a incestului şi androginismului, generatoare de multe teme poetice în folclorul diferitelor popoare. Mitul gemenilor primordiali şi al incestului dintre frate şi soră este de obârşie indo-europeanâ, îl aflăm în mitologia vedică, referitor la incestul dintre zeul Jama cu sora sa geamănă Jami, care a încercat să-şi seducă fratele, sau în mitul iranian despre însoţirea dintre Yima şi sora lui, Ymax, care a generat la zoroastrienii din Iran sistemul căsătoriei rituale dintre fratele cel mare şi sora lui mezină [5, p. 529]. În lumea slavă, inclusiv în folclorul rus, există mitul incestului fraţilor Ivan şi Marja, legat de sărbătoarea Sânzienelor din preajma solstiţiului de vară, cunoscută la slavii din est sub denumirea de Ivan Kupalo, când se celebrau riturile dedicate îngemănării focului şi apei.

Elementul ignic era legat de numele lui Ivan , iar stihia acvatică era simbolizată de Mara, devenită apoi, sub influenţa creştinismului, Maria . În simbolistica botanică, acest mit e înscris în legenda florii denumite Ivan-da-Maria , care are în componenţa sa floricele de două nuanţe: unele sunt galbene-aurii şi simbolizează principiul masculin şi solar, iar altele sunt de nuanţă roz-violetă, simbolizând elementul feminin şi acvatic. Prezenţa celor două tipuri de floare pe aceeaşi tulpină semnifică, în plan mito-poetic, conjuncţia a două elemente complementare, focul şi apa, care stau la baza vieţii. Cu timpul, elementul incestului s-a estompat în legenda florii, ea devenind simbolul dragostei conjugale care transgresează hotarele morţii, aşa cum s-a întâmplat în cunoscutul roman al lui Viktor Astafiev Ivan-da-Marja .

Din adâncurile epocilor istorice ale păgânismului precreştin răsar şi conotaţiile altor antroponime prezente în paremiologia rusă, dezbătută în acest capitol al lucrării noastre. E vorba, mai întâi, de enigmaticul Makar sau Makarka , având conotaţiile unui personaj sărman ( Na bednogo Makara vse šiski valjalsja ), asuprit ( Ne Makaru s bojarami znat’sja ), ghinionist ( Na bednogo Makara, vezde beda napala ), aflat undeva la periferia socio-cosmosului uman ( Kuda Makar teljat ne gonjal ). Sensurile sau conotaţiile pe care le degajă acest antroponim în sfera frazeologiei ruse vin în contradicţie cu semnificaţia etimologică a numelui calendaristic creştin de obârşie grecească, unde Makarios înseamnă « fericit ». După cum au arătat cercetările reprezentanţilor Cercului semiotic de la Moscova , « bietul Makar » din paremiologia rusă reprezintă un fragment din mitul esenţial al indo-europenilor despre lupta zeului cerului şi ai fulgerelor cu o

М. Andrej. Valori conotative ale numelor în paremiologia rusă

divinitate htoniană, închipuită ca un monstru (balaur) ce «simbolizează haosul, dar şi fertilitatea pământului şi forţa germinativă sau vivificatoare a apei. Canavaua complicată şi arborescentă a acestui mit fundamental cuprinde, în aria est-slavă, şi motivul adulterului soţiei zeului fulgerului (ea poartă, adesea, numele de Mara , Maria ) cu acest monstru htonian. Din cele două оnsoţiri se nasc mai mulţi copii. Pentru a stabili autenticitatea paternităţii sale, stăpânul cerului supune la diferite probe dure pe fiecare copil în parte, după ce şi-a izgonit, în prealabil, întreaga familie pe pământ sau în adâncurile sale. Fiecare membru al familiei e transformat într-o vieţuitoare aparţinând lumii de jos (şoarece, şarpe, buburuză, broasca etc.) sau într-o plantă. Bietul Makar este una din aceste odrasle nefericite, legat mitologic şi lingvistic de numele macului – plantă a halucinaţiei, somnului şi morţii [4, p. XXXV].

Tot în sfera acestui mit esenţial al tuturor popoarelor indo-europene trebuie căutată şi explicaţia prezenţei paremiologice a antroponimelor Vlas ( U Vlasija i boroda v masle ) şi Egorka ( Na volka pomolvka, a ovec tjapaet Egorka ).

Ziua Sfântului Vlasie (11 februarie / 24 februarie după stilul vechi) a martirilor creştini de pe vremea împăratului Lucinius (308–321), e socotită, în calendarul popular, « sărbătoarea dobitoacelor » ( Vlasij den ’ – korovij prazdnik ). Numele sfântului Vlasie (< grec. Blax, blakos «molâu, lipsit de vlagă») s-a asociat, în credinţele est-slavilor, cu numele lui Veles ( Volos ) – zeul abundenţei şi al vitelor [2, p. 46]. Celebrarea cultului acestui sfânt popular a păstrat multe elemente ale riturilor de sacrificiu în cinstea zeului, printre care se numărau ofrandele de lapte şi unt, de unde a apărut şi zicala despre « barba lui Vlas » mânjită cu unt ( U Vlasija boroda v masle ).

Prin antifrază, zicala U našego Vlasa ni kostej ni mjasa ( Dintr-al nostru Vlas, nimic n-a mai rămas ) poate să însemneze constatarea stării materiale precare a unei familii în raport cu abundenţa obligatorie în anumite ocazii ale vieţii, asemănătoare celebrării cultului zeului păgân al abundenţei.

Cât priveşte pe Egorka ( Na volka tol’ko pomolvka, a ovec tjapaet Egorka ) acesta este o variantă populară a numelui marelui mucenic Georgij Pobedonosec , învingătorul balaurului, care în creştinismul est-european a fost asociat cu o divinitate agrară stăpână peste lupi şi peste alte animale sălbatice. Era sărbătoarea păstorilor, de aceea, sensul zicalei în discuţie poate fi interpretat ca o învinuire adusă ciobanului, care fură (sacrifică) o vita, dând vina pe lupi.

NOTE

• 1.    Evseev, I. Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească / I. Evseev. – Timişoara : Amarcord, 1997. – 417 р.

• 2.    Evseev, I. Cununa anului. Calendar popular şi creştin (de rit vechi) / I. Evseev, A. Ivanov, A. Petuhov. – Bucureşti : Ararat, 1996. – 247 р.

• 3.    Gaster, M. Literatura populara româna / M. Gaster. – Bucureşti : Ediniciune skolare, 1883. – 215 p.

• 4.    Iz rabot Moskovskogo semiotičeskogo kruga. – Moskva : Jazyki russkoj kulture, 1997. – 917 p.

• 5.    Mify narodov mira : enciclopedija. Vol. II. – Moskva : Swetskaj enciklopedija, 1994. – 719 p.

• 6.    Permjakov, G. L. Ot pogovorki do skazki / G. L. Permjakov. – Moskva : Nauka, 1970. – 240 p.

• 7.    Roşianu, N. Maxima populară rusă şi corespondentele ei în limba română / N. Roşianu. – Bucureşti : Univers, 1979. – 154 p.

• 8.    Ruskij jazyk za rubezom. – 1995. – № 1. – P. 3–8.

• 9.    Sartre, J. P. Les mots / J. P. Sartre. – Paris : Gallimard, 1980. – 240 p.

• 10.    Vianu, T. Dicţionar de cuvinte şi expresii citate celebre / T. Vianu. – Bucureşti : Ararat, 1968. – 197 p.

EVALUATIVE CONNOTATIONS OF PROPER NAMES

IN RUSSIAN PAREMIOLOGY

М. Andrej